Refuz să fiu arbitru între copii

Dacă ceea ce scriam în articolul ”după al doilea copil ”avea legătură cu ceea ce se întâmplă cu cei din jur când vin la purtător cu doi copii, acum voi scrie despre cum este în spatele ușilor și de ce am ajuns să refuz să fiu arbitru între copii. Între ai mei copii, nu alții.

Fiindcă trendul ultimilor ani a fost de creearea unor legături emoționale profunde în familie, oamenii, în special părinții, au început să acorde o mai mare atenție și calității timpului petrecut în sânul propriei familii.  Astfel că se pune acum accent pe activități comune și multă comunicare.

Dar, ce se întâmplă când ai doi copii  ce sunt în perioada în care nu se înțeleg de fel?

Când se jignesc, când strigă mult unul la celălalt, când caută să se umilească unul pe celălat.

În cele mai multe cazuri un părinte devine arbitru. Ca mine.

Doar că am obosit. Refuz să fiu arbitru între copii zilnic!

Însă soluțiile știute nu mă ajută deloc! Nu mai funcționează nimic!

• Jocuri împreună – e bai când câștigă celălalt și încep acuzele( că a trișat, că nu a respectat regulile, că nu a făcut cum trebuie… )
• Ieșiri împreună – încep cearta de la te miri ce ( că unul merge mai bine ca celălalt, unul vede mai bine, unul are priveliște mai frumoasă, unul este mai rezistent… )
• Activități împreună – mai mereu este o competiție, de cine poate mai mult sau mai bine.

Vei zice că este o perioadă.

Că frații fac asta.

Știu asta și după propria experiență cu a mea soră. Cum a fost și ce a fost.

Nu întâmplător articolul are introducerea care o are.

Deoarece se pare că alegem într-un fel sau altul ceea ce vrem să dezvoltăm sau să îmbunătățim comparativ cu ceea ce am trăit noi în copilărie!

Îmi doresc să fiu un părinte mai bun, dar cum fac ca relația dintre cei doi frați să fie mai bună?

Atunci când am cerut sprijin pentru a gestiona situația ce escalada de la zi la zi, de la oră la oră, orice aș fi făcut…. mi s-a recomandat să îi despart. Am fost, puțin spus, reticentă!

De la această reticență a pornit ideea acestui articol!

Un program separat pentru cei doi. Fiecare în camera lui – noroc că situația ne permite acest lucru, activități separat, timp doar pentru ei, noi ca părinți pe rând doar cu unul dintre ei în camera lor, mâncat pe rând la masă, activități comune doar cu câte unul din ei. Ai înțeles ideea, nu?!

Efectul după trei zile? LINIȘTE, CALM, Toleranță crescută între ei!

Nici unul nu s-a supărat când i-am despărțit. Abia după câteva zile au început să vadă efectele despărțirii.

Fiindcă le-am comunicat în repetate rânduri când am început programul că eu nu mai doresc să fiu pusă în postura de arbitru, probabil a fost mai greu de perceput că ei au generat asfel de comportament din partea mea. Probabil.

Ceea ce trebuie să îți mai zic este că toate situațiile în care ajungeam arbitru între copii îmi stârneau MIE niște emoții greu de gestionat.

• Mă înfuriam când îi vedeam cum reacționează unul la celălalt.
• Mă întristam când vedeam că aleg să se jignească în loc să se sprijine sau să se calmeze unul pe altul.
• Mă speriam când furia lor părea gata să explodeze în reacții ce le-ar fi regretat ulterior.

Nu s-a ajuns la reacții fizice violente până acum. Se împingeau, se tachinau, dar nu s-au lovit astfel încât să se rănească fizic.

Momentele de mai sus s-au rărit considerabil de când am aplicat programul în care s-a diminuat intereacțiunea între ei. Chiar și mesele decurg altfel atunci când au momentele lor de liniște în jurul farfuriei.

Acest program este unul temporar și personalizat pentru situația noastră!

Până când se domolesc spiritele și găsim calea potrivită pentru ca nevoile fiecăruia dintre copii să ajungă la suprafață și să se poată manifesta & exprima fără a genera conflicte.

E greu? 

Foarte greu!

Merită?

CLAR!

Părerea specialistului

Oricât aș fi încercat eu să găsesc cuvintele și explicațiile care să  ajungă în forma cât mai potrivită mai departe, legat de programul implementat celor doi frați, tot mai bine o zice un specialist.

De aceea, am rugat-o pe dna psiholog Sofia Laza să îmi răspundă la câteva întrebări pe acest subiect, iar răspunsurile au fost mai mult decât on-point!

Există semne că relația dintre frați trebuie abordată altfel?

Semne că relația dintre frați trebuie abordată altfel există mereu.

Doar că sunt „ascunse la vedere” și nu suntem obișnuiți să le căutăm.

Semnele devin vizibile atunci când ca părinte:

• urmărești atent ce îi place sau ce nu îi place fiecăruia dintre frați
• urmărești cum se comportă unul cu celălalt (poate că unul are mereu tendința de a-i face pe plac celuilalt)
• sau poate e de urmărit cât de des sau cât de rar se ceartă.

Nu există o rețetă sau o listă a acestor semne pentru că fiecare dintre cei implicați (frați și părinți) au personalități diferite și pornesc de la premise diferite.

Trebuie să ținem cont de faptul că deși frații împărtășesc același fond genetic asta nu înseamnă automat că au personalități compatibile. Personalitatea fiecăruia dintre noi este compusă dintr-o mulțime de caracteristici diferite care se compun într-un mod unic pentru fiecare individ. Mai mult aceste caracteristici tind să rămână stabile o mare perioadă de timp.

Nu toate tipurile de personalitate sunt compatibile unele cu altele.

Știu că e greu de acceptat pentru părinți, dar dacă privim din perspectiva fiecăruia dintre frați este foarte probabil că dacă aceștia ar putea alege nu s-ar asocia neapărat între ei din punctul de vedere al personalității.

Și asta se întîmplă chiar dacă frații sunt crescuți în aceeași casă, și li se amintește / impune constant de către părinți și alte rude că „sunt frați și trebuie să se înțeleagă”. Știu că din punct de vedere practic și din motive obiective pentru părinți e mult mai ușor să impună ca frații să aibă același regim, același program sau același traseu de viață dar nu cred că este cea mai potrivită abordare.

Chiar și în cazul când e vorba de frați cu  personalități compatibile se poate ajunge în situația în care lucrurile trebuie abordate altfel.

Asta pentru că modalitățile în care fiecare dintre frați face față emoției, sau abordează anumite subiecte, sau are anumite comportamente să fie o modalitate  care să-l deruteze, să-l contrarieze, sau pur și simplu să nu-i placă celuilalt.

Un exemplu simplu este acela al unui frate care atunci când este supărat nu dorește să fie atins în timp ce celălalt crede că i-ar aduce alinare dacă îl îmbrățișează. La vârste mici, când niciunul dintre frați nu știe exact cum să abordeze asemenea situații, lucrurile pot degenera în conflicte interminabile. Cazul acesta e unul în care „la grămadă” nu aduce decât acumulare de frustrări tuturor părților implicate – părinților și fraților.

Nu ajută cu nimic aceeași predică de tipul „sunteți frați trebuie să vă înțelegeți”. Cred că abordarea care ar duce al un rezultat benefic este aceea ca adultul/părintele să încerce să înțeleagă nevoia emoțională a fiecăruia dintre frați și să încerce să explice fiecăruia dintre frați de ce reacționează celălalt altfel decât se așteaptă el.

Așa că fratele care dorește să îmbrățișeze nu se va mai simți neapărat respins – această respingere generând frustrare care duce la adâncirea sentimentului de respingere – ci va putea înțelege că celălalt are o altă nevoie (aceea de a fi lăsat în pace). Iar, ca întotdeauna, înțelegerea poate aduce armonie.

 Se poate ca situația să treacă de la sine?

Uitați-vă la frații și surorile voastre, uitați-vă la frați și surori în jurul vostru!

S-a schimbat ceva fundamental în relația voastră cu frații și surorile?

Vedeți ceva fundamental schimbat în relațiile dintre frații pe care îi cunoașteți?

Cel mai adesea răspunsul este NU.

La maturitate vedem lucrurile puțin diferit. Și ne mai scade energia. Și învățam să fim mai toleranți sau ne ia viața de sus și nu mai dăm atât de mare importanță unor lucruri care țin de familia de bază când avem de construit propria noastră familie.

Cei mai mulți dintre frați ajung cumva să se „suporte” și să se tolereze. Și își aduc aminte cu „nostalgie” că se băteau, că nu se înțelegeau, că se jigneau reciproc. Acum, la maturitate n-o mai fac dar comentează în sinea lor unii despre alții că au rămas aceeași.

În unele cazuri, frații ajung să înțeleagă nevoia celuilalt și să tolereze asta. Doar că ajung la acest moment după frământări și acumulare de frustrări care ar fi putut fi evitate dacă lucrurile ar fi fost abordate altfel.

Dar nici în acest caz, lucrurile nu trec de la sine. Trec doar în urma proces de muncă cu sine, proces în care conștientizarea este principalul scop.

De ce impactul relației tensionate dintre frați asupra familiei este trecut cu vederea?

Cred că e vorba de același și același „simț comun”, sau prototip, sau „model” implementat în gândirea colectivă care spune că dacă  împărtășim același fond genetic e obligatoriu să ne înțelegem.

Atunci când într-o familie apar conflicte între frați – din motivele pe care le-am invocat mai sus – „lumea” blamează părinții că nu știu să își crească copiii în așa fel încât să se înțeleagă. Adică nu știu să se conformeze „modelului”.

De cele mai multe ori părinții sunt prinși și ei în „caruselul” ăsta de gânduri, (poate) sfaturi, (poate) modele care îi îndrumă aproape imperativ către comportamentul de a forța apropierea dintre frați.

Și cum lucrurile nu se îmbunătățesc, ba chiar de foarte multe ori chiar se înrăutățesc, părinților li se poate părea că ei sunt vinovați de situația respectivă.

E clar că în aceste condiții impactul relației tensionate dintre frați asupra familiei este unul major dar pentru că cei din jur privesc doar din perspectiva faptului că (așa cum spuneam la început) frații e obligatoriu să se înțeleagă de cele mai multe ori, părinții se fac și ei „nu văd” și merg pe principiul că neînțelegerile și tensiunile sunt doar o „fază” a relației dintre frați.

Pentru că întotdeauna e mai ușor să te faci că nu vezi ce nu îți convine, decât să investești energie și timp în a rezolva problema.

Teoria este ușoară, practica este …

Toate informațiile de mai sus sunt prețioase și pot fi de folos. Depinde de fiecare din noi cum reușim să aplicăm și cât de tare ne dorim să le aplicăm.

Îi mulțumesc tare mult dnei psiholog Sofia Laza pentru răspunsurile și sfaturile oferite în acest material!

Nu îmi este ușor să recunosc că sunt depășită de anumite situații. Aspect la care se adaugă și faptul că voi fi judecată, voi fi vorbită, voi fi blamată. Și la toate stările acestea se adaugă și cele menționate mai sus stârnite de conflictele dintre copii.

Nu zic că soluția aplicată de mine este cea mai bună pentru tine. La mine a funcționat. Dar știu sigur că cele aflate de la dna psiholog te-ar putea ajuta.

Într-un fel sau altul este ok să știm că sunt și alte soluții, alte metode, alte concepte. E ok să simți că trebuie să procedezi altfel! Instinctul este cel ce are nevoie de spațiu pentru a crește, ca apoi să găsească abordarea potrivită situației!

Mesajul acestui material este unul îndreptat spre observarea copiilor cu frați și spre faptul că există și alte perspective la care să ne uităm. Poți să fii arbitru între copii dacă asta îți place sau se întâmplă la câteva zile.

Refuz să fiu arbitru între copii

Și acum mă pregătesc de critici și vorbe interesante din partea celor ce vor ajunge să parcurgă acest articol. DAAAAR sunt deja pregătită cu ideea că vor fi persoane ce vor citi și se vor însenina, chiar dacă nu vor ajunge înapoi la mine cuvinte din partea lor.

Am acceptat că sunt diferită și că drumul acesta este plin de provocări. Am acceptat că expunerea unor situații sensibile poate genera frustrări de cealaltă parte a ecranului – acelea nu mai ajung la mine.

Scopul meu este să le ofer copiilor mei o bază sănătoasă pentru relația lor astfel încât să reziste în timp în termeni mai buni! … restul este bonus!

Sunt curioasă cum ai aborda tu relația dintre doi frați?