Pe lângă faptul că a fost prima dimineață în care am simțit bine frigul de afară, azi-dimineață n-am simțit că alerg eu…
Alergau cele două pahare extra de vin de aseară.
Alergau cei 12 km făcuți ieri cu bicicleta.
Alerga oboseala și cheful zero de alergare.
Mai cu alergare, mai cu mers la pas de data aceasta, am ieșit și în această dimineață la alergat, la mișcat, la ieșit din lehamitea în care aș fi stat bine mersi și nu ar fi fost nimic rău în asta… acum.
Baiul cu astfel de momente, în care mă complac în lehamite, este faptul că nu aduc nimic bun. Nici acum, dar nici mai târziu. La cum văd eu lucrurile, fie aleg bine acum și îmi va fi bine pe termen cât mai lung (adică pentru cât oi mai avea de trăit), fie aleg să mă complac și clar scurtez durata vieții mele și o mai și trăiesc în compromisuri (aici am că exemplu proprii părinți ).
E greu oricum. Dar este și greu după care vine ușorul…
