Înghițeam cu noduri. Fiecare lingură de ciorbă era un chin pentru mine. Mă durea pieptul; de nervi, de neputință, de ciudă. Că nu mă ascultă. Că nu înțelege că nu îmi place, că nu vreau. Era pedeapsa din farfurie.
Niciodată nu am vărsat după ce mâncam. Poate era mai ușor. Am văzut mulți copii ce acum își fac greață când încearcă ceva ce nu le place să mănânce, dar părintele insistă. Eu înghițeam tot.
Și acolo rămânea, numai de al dracului. Plecam bombănind mereu de la masă, uneori mai și plângeam, dar mereu mâncam tot. Altfel nu era bine. Cuvintele mă dureau mai mult decât orice palmă.
Evitam orice situație în care să se declanșeze furtuna de cuvinte… doar era vina mea că nu îmi plăcea.
O singură dată m-am plâns la două vecine. Erau de-o vârstă cu mine, cred că aveam vreo 9 ani, dar nu le consideram prietene. Mă plânsesem că îmi este foame, că ceea ce am acasă nu pot mânca. Tata era la muncă și venea abia seara. Și una din vecine a mers acasă și s-a întors cu două sandvișuri. Simple, cu unt și cu salam. Nu o să le uit niciodată. Pâinea era moale, untul foarte plăcut și salamul mi s-a părut cel mai bun salam mâncat vreodată.
Apoi mi-a fost rușine că m-am plâns.
Mâncarea se punea și pe suflet, îmi intrase și în minte… o vedeam ca pe o pedeapsă.
Apoi am crescut. Și deși nu se schimbasem mai nimic în ceea ce privește mâncarea, au văzut că pot trăi și cu mai puțină mâncare. Au văzut că nu se întâmplă nimic dacă mă lasă să aleg ce și cât să mănânc. Dar eu eram alta.
Când aveam bani de buzunar, toți îi cheltuiam pe chipsuri, dulciuri… tot felul de prostii alimentare. Mă răzbunam pe ei că m-au obligat atâta timp să mănânc. Însă îmi făceam singură rău. Ei nu știau sau nu vroiau să știe. Nu știu. Dar eu îmi hrăneam stima de sine cu mâncare proastă.
Mă simțeam mult mai bine când puteam să îmi cumpăr o ciocolată mai scumpă, ce ai mei nu mi-ar fi cumpărat niciodată. Eram mândră de mine când îmi cumpăram o înghețată pe centru sau mergeam cu colegii de clasă la o pizza… nici acolo nu m-au dus ai mei niciodată.
La zilele orașului eram mereu cu banii pregătiți pentru mâncare. Hamburgeri, kurtos, popcorn cu caramel, sucuri. Ai mei nu mi-au cumpărat niciodată așa ceva!
Primul salariu l-am cheltuit pe mâncare!
Îți dai seama? Pedeapsa din farfurie se transformase în recompensă!
Am început să mă felicit pentru ceea ce fac, cu ajutorul mâncării. Senzația avută când am cumpărar primul pahar cu cremă de brânză de calitate a fost wow! Acolo era diferența dintre mine și ai mei.
Ei alegeau tot timpul ce era mai ieftin, ceea ce de multe ori era alegerea proastă. Eu în loc să aleg calea de mijloc, alegeam calea mai scumpă. Ce naiba, doar erau banii mei!?
Îmi cumpăram prăjitura cea mai bună, comandam mâncarea la birou, în loc să îmi pun de acasă ceva… pe atunci mai și fumam. Ca să fie tabloul complet, ca să vezi care erau recompensele mele. 🙁
Mereu m-am evidențiat prin ceea ce cumpăram în materie de mâncare!
Nu tu haine, nu tu cărți, nu tu accesorii, nu tu cosmetice!
Da, aveam și haine și cosmetice și accesorii, cărți abia acum… dar niciodată nu am pus accent pe ele. Nu le vedeam atât de importante ca pe mâncare.
Greu renunți la așa gândire!
Este important pentru mine că am descoperit acest obicei ”prost”.
Mâncarea este mâncare. Este combustibil pentru organism.
Încercasem într-un articol recent să găsesc o cale de ajunge la baza emoțiilor mele când vine vorba de mâncare: Eu de ce mănânc? În primul rând de fraieră; dar tu?
Credeam că zahărul este responsabil. Credeam că ceea ce mănânc m-a schimbat fizic. Da, mâncarea se pune, se transformă în kilograme, în grăsime. Ce se depunde pe mușchi, pe oase, pe organe, pe vene… pe suflet. Și te cuprinde. Și crezi că este ok, atâta timp cât nu exagerezi. Dar nu este ok, te va afecta mai târziu dacă nu schimbi ceva!
Și acum mai aleg mâcarea ca formă de recompensă. Poate o înghețată după ce am făcut curat prin casă, sau un pahar de cola rece după ce termin de făcut mâncare, sau o ciocolată după ce adorm copiii…
Uneori și ca și formă de pedeapsă. Un meniu de la kfc fiindcă nu am reușit să fac mâncare. O prăjitură cremoasă și grețoasă, că oricum nu reușesc să slăbesc. O lebeniță întreagă, că și așa sunt destul de balonată. O ciocolată întreagă fiindcă nu reușesc să mă înțeleg azi cu copiii. Poate un gyros care să acopere golul din stomac după ce m-am certat cu soțul…
Exemplele pot continua!
Dar exemplele se pot rări. Căci e greu să le oprești din prima.
Mă doare să știu că am deprins aceste obiceiuri. Este și mai dureros să văd că prea puțini mă înțeleg. Că sunt aproape singură în încercarea mea de a deveni o persoană mai sănătoasă, mai fericită, mai sigură pe sine.
Dar oamenii nu vor mereu să mă știe fericită și împlinită. Căci așa poate voi vedea ce am lângă mine și poate voi începe să fac curat.
Pedeapsa din farfurie crezi că este reală? Sau recompensa?
Toată viața m-am luptat cu complexul kg-lor…desi în adolescență arătăm destul de bine…acum, cu problemele de sănătate care nu-mi permit sa dac mișcare, cu anii care tot trec și cu foarte multe kg care îmi afectează și mai mult, ma chinui sa găsesc o soluție…și eu am refugiu în mâncare…rezolvare la orice… Fruntea sus…trecem și peste asta… Ești o persoana cu multa voința…eu asa te vad
Mâncăm orice și mult dar de 2 ani s-a schimbat am o disciplină și mănânc doar ce trebuie am ajuns la kg dorite si vreau sa ma mentin!
Imi amintesc ca pe mine ma cam obliga sa mananc tot din farfurie!Nu vedeam ceva groaznic asta dar nici nu imi convenea!La tine vad ca a fost putin mai greu!
Tu esti frumoasa si slaba si grasa,numai.pune asa pret pe kg tot ce conteaza este sa te simti bine in pielea ta si impacata cu tine insuti,iar acele persoane care iti zic ca esti grasa nu le accepta in viata ta ca sunt bune numai sa critice.Doar fa ceea ce te face fericita.Eu chiar imi doresc sa fiu mai pufoasa dar nu reusesc oricat mananc de mult!
Eheee e greu. Multumesc pentru apreciere si cuvintele frumoase. Am de lucru la aprecierea prorpriei persoane si la gasirea punctului in care sa ma simt bine in pielea mea. : )
Nu pot sa raspund la intrebare. N-am fost nici pedepsita prin mancare si nici recompensata asa. Mananc pt ca trebuie, ceea ce-mi place si imi prieste. Nu vad mancarea ca pe o pedeapsa/recompensa desi poate ca este o idee buna la anumiti copii.
Important este sa discutam despre mai multe aspecte ale stimei de sine si cum o facem sa fie la nivel inalt. La unii mancarea este un mod de a masura aceasta stima de sine… din pacate!
Eu ma bucur ca nu am fost obligată sa mănânc mai mult decât trebuie și mâncarea pentru mine chiar nu a reprezentat o prioritate. Acum parca pun preț pe mâncare
Si eu ma bucur ca alegi cu grija mancarea 🙂
Un articol pe placul meu. Foarte bine scris, din suflet. Mi-a plăcut fiindcă m-am regăsit perfect, la mine e mai mult pedeapsa decât recomansa în ultima vreme. Nu prea mănânc ce îmi place, nu am timp sa gătesc asa ca aleg variante nesănătoase, rapide, scumpe, ma simt prost pentru asta. În plus ma și recompensez des cu dulciuri ce știu ca nu îmi fac bine. Trebuie sa îmi revizui dieta cât de curând. Articolul tău e o trezire la realitate. Trebuie sa îl vad ca și un combustibil, mai hrănitor decât gustos/rapid/la îndemână
Chiar sper sa te ajute cele traite de mine. Sa te duca pe un drum mai sanatos!
Eu orice as manca nu ma îngraș, insa trebuie sa am grija deoarece am probleme si cu fierea
Sanatate multa!
Nu am considerat niciodată mâncarea ca pe o pedeapsa sau că pe o recompensă dar când simt că am pofta să mănânc ceva atunci mănânc.
Este bine sa ne cunostem limitele. Sa ne constientizam actiunile!
Eu sunt adepta unui stil destul de sanatos de a manca, mai ales ca am renuntat la zahar. Este foarte bine sa ne constientizam limitele si sa privim mancarea ca pe o rasplata delicioasa si echilibrata.
Asa este. Insa obiceiurile proaste, implementate din copilarie, se schimba foarte greu la maturitate!
Eu am grija la alimentatie, si desi am fost mereu la dieta, nu am considerat mancarea nici pedeapsa, nici recompensa. Am invatat ca trebuie sa ma bucur si sa apreciez fiecare masa.
Super! Asa de am fi cat mai multe persoane!