Ce obicei făceai în copilărie și credeai că nu vei face ca adult?

Sunt multe obiceiuri ce pot trece ca ticuri sau ca acțiuni specifice propriei familii/zone. Acum mă refer la un obicei din copilărie, ce credeai că nu-l vei face ca adult. Fără a intra în ecuație ceea ce ziceai că tu nu vei face ca părinte : )))

 Hai să îți dau un pic de context legat de obiceiul meu. 

Maică’mea e de ”vină” pentru acesta. Ea l-a inițiat și eu l-am preluat. Nu fac atât de des ca ea, dar destul cât să văd că-i prezent și în viața mea de adult.

Are legătură cu mașina. Are legătură cu magazinul ce îl avea mama în copilărie. Are legătură cu aprovizionarea ce o făcea cu mașina. Are legătură cu emoțiile ce le controla cu ajutorul … mâncării.

Porneam din sat de dimineață cu scopul de a face cumpărături pentru magazin. Erau câteva depozite în oraș și de acolo cumpăra ceea ce avea nevoie. Uneori ajungeam și în Metro sau Selgros. Ceea ce însemna că eram plecate câteva ore bune de acasă.

Și la un moment dat foamea se instala și găseam o variantă de ”gustare” ce să ne potolească foamea. Doar că, obiceiul ce speram să rămână în copilărie era…  mâncatul în mașină!

Uneori eram toată unsă pe mâini, firmituri peste tot, însă eram toată zâmbet. Până ajungeam în sat nici nu se vedea că am avut mâncare în brațe ca să împart vecinilor din mașină. Mama conducea, eu îi dădeam bucăți ideale pentru câte o îmbucătură. Sora primea la fel pe bancheta din spate. Și eu îmbucam printre ale lor porții.

Nici atunci nu eram foarte încântată, dar nu pot zice că  puteam controla eu ceva. Mașina era oricum plină cu produse, ce mai contau câteva firmituri?! Căci eu oricum curățam mașina temeinic după ce ”descărcam” marfa. Uneori mai dădeam și cu soluție pe bord. Ce pot să zic, îmi place să am cât de cât curat în jur – ceea ce a ajuns să îi streseze pe ai mei copii când le zic de curățenia din camerele lor.

Pedeapsa din farfurie. Sau recompensă?

Cum se manifestă obiceiul acum?

Se întâmplă destul de rar ca atunci când merg cu ai mei copii la cumpărături să mâncăm în mașină. Ceea ce mă uimește este însă starea avută în acel moment. Emoțiile ce mă încearcă sunt unele plăcute și, ironic, nu e bine așa. Mai ales că eu sunt într-o continuă luptă pentru gestionarea emoțiilor asociate cu mâncarea.

Dacă în copilărie erau momente în care mâncam pui rotisat în mașină- drumul până în sat era lung-, acum maxim servim o gogoașă, eventual un kurtoskolac când venim de la vreo ieșire în oraș. Chiar și când mergem la drum lung cu mașina sunt mai light cu mâncatul în mașină. Prefer să tragem pe dreapta și să ne dezmorțim picioarele și să luăm gustarea. Jonglez cu aceste momente, dar e important să știu când se poate și când nu se poate. Ca să nu devină un obicei pentru viitoare generații.

Acum sunt și mai și când vine vorba de curat în mașină. Acest gând îmi temperează avântul când vine vorba de mâncare în mașină.

Tu ce obicei credeai că va rămâne în copilăria ta?