Așa mix de emoții am trăit azi că par desprinse dintr-o carte. Adrenalina unei jumătăți de vineri mi-a reamintit cât de bine e când sunt bine cu mine și când trăiesc după propriile simțiri.
Dimineața
M-am trezit obosită. Aș mai fi dormit și nu prea. Aș fi stat în pat și nu prea. M-aș fi apucat de lucru și nu prea.
De câteva zile mi-am impus ca în momentul în care rămân singură acasă (încă la birou nu se poate merge) să fac obligatoriu 300 de sărituri de coardă. Le-am făcut și așa mi-a mai revenit cheful de treabă.
Am făcut ceea ce era mai urgent de făcut prin casă și pentru clienți și apoi am intrat într-un fel de blocaj. Nu știam ce să mai fac, de ce să mă apuc prima dată. Simțeam așa o greutate în gânduri că îmi venea să urlu. Așa că, m-a pus în pat. Și m-am forțat să nu mă mai gândesc la nimic. Șiiiiiii…. am adormit. Este a doua oară când fac asta în ultimele luni și nu mă simt deloc vinovată.
Pe când m-am dus după domnișoară eram mai fresh fizic, dar tot cu gânduri multe.
Self Love + Self Care = AutoControl
Mijlocul zilei
Când am venit acasă cu domnișoara, am încălzit ceva de mâncat și mă sună soțul cu video. Și se minuna pe ce mâncam noi. Și am avut o sclipire de moment ”Venim să îți aducem și ție, și până mănânci tu și domnișoara, eu alerg un pic!”
El lucrează în apropiere de pista de alergare ce o frecventez eu în ultima perioadă și am zis că așa bifez mai multe lucruri. Ei doi mai stau împreună singuri, eu ies când e ziuă afară, mă mai aerisesc un pic la minte… ai înțeles ideea, nu?!
De unde adrenalina unei jumătăți de vineri?
Acum vine partea cea mai interesantă.
Obiectivul pentru sesiunea de alergarea mi l-am setat la 5 km. Și după toată starea avută de dimineață, simțeam că iar voi trage de mine. Nici bine nu mă apucasem de alergat, că deja începusem să mă lupt cu mine. Câte ture fac până la urmă… cum alerg… ce-mi trebuie mie alergare….
Mă simțeam ca-n trendul acela de pe instagram – ”I’m going for a stupid run, for my stupid mental health!”
Deja mă vedeam obosită, deja simțeam că nu îmi voi atinge obiectivul sau că îl voi face în timp mai ridicat și sigur nu îmi va fi pe plac la final.
DAR, eu tot alergam în timp ce mă certam cu mine în mintea mea :)))
Cum mă ajută pe mine mișcarea în aer liber!
ADRENALINA !!!
Când am început să alerg singură prin parc (acum aproape 2 ani), am avut două frici: de oameni și de câini. Că nu știu peste ce oameni dau în parc seara sau dimineața devreme și nu știu ce câini pot întâlni.
În Oradea nu prea sunt câini fără stăpâni. Rar văd. Așa că frica aceasta s-a mai potolit!
ȘI AZI A SĂRIT UN CÂINE PE MINE!
Eu alergam și la un moment dat am simțit câinele pe spatele meu, atât de mare a fost. Apoi l-am văzut la picioare. Apoi trăgând de fâșul meu. NU am cuvinte să pot scrie câte mi-au trecut prin minte atunci.
Nu știu ce m-a oprit din a urla sau din a fugi mai tare sau din a riposta și a da în animal.
M-a ajutat faptul că nu lătra pe mine câinele. M-am oprit din alergare și m-am uitat după stăpân, deoarece avea un soi de lesă. Eram pregătită să mă cert ca la ușa cortului cu omul. Că nu-și ține câinele aproape, că mă poate răni, că m-a speriat de moarte. Dar, nu era nimeni cu câinele. Și câinele tot trăgea de mine. Și eu nu vroiam să renunț la alergat. Și nici nu stăteam pe loc, adică mergeam la pas și câinele după mine, mai pe la picioarele mele, mai trăgând de fâș…. futu-i.
L-am văzut că nu pare agresiv, că pare jucăuș, așa că am început să vorbesc cu el. Să îi zic că eu vreau să alerg și că poate alerga cu mine dacă vrea. DA, am vorbit cu câinele. Știu cât de aiurea poate suna. Și m-am pus pe alergat și câinele LÂNGĂ mine. Nu în spate sau față. Lângă. Mai avea treabă cu fâșul, dar i-am zis NU și s-a oprit. La un moment dat își luase ”lesa” în gură și zici că era un câine ce s-a scos singur la plimbare.
I-am făcut și poză la un moment dat. O pun mai jos să-l vezi și tu.
Am vrut să-l leg de un copac, ca să nu iasă în stradă sau să se ducă spre oameni care nu ar reacționa ca mine. La un moment dat a mers spre o femeie ce avea câine mic și aeasta a urlat la mine să-mi țin câinele. Când i-am zis că nu-i al meu și-a luat câinele în brațe și a început să strige la câinele mare și să iasă în stradă. Câinele a venit iar lângă mine findcă eu îmi continuam alergarea.
Ce mi-a adus această situație?
O învioarare venită prin metode atipice. Cât timp câinele a fost prin preajmă nu am mai avut de ce să mă cert cu mine că am ieșit la alergat. Deși, dacă ieșea urât și câinele era altfel, clar discutam altfel.
Mi-am atins obiectivul de alergare și am avut și un timp mai bun ca în alte zile, când mă simțeam mai capabilă de alergare și când ziceam că sunt mai ușoară în gânduri.
Mi-am dat seama încă o dată cât de important este calmul și observarea rapidă a situației, înainte de o reacție. Atât de mândră sunt de cum am reacționat și mă ajută atât de mult în ceea ce mă privește, de nu-ți poți închipui. Să văd că am luat o decizie bună într-un moment tensionat îmi dă o încredere de care aveam nevoie după această săptămână.
Câinele s-a dus în altă direcție la un moment dat. Nu știu ce s-a întâmplat mai departe. Sper să fie bine!
Mi-am adus aminte și că ar fi cazul să mă echipez mai corespunzător pentru ieșirile mele. Deoarece nu știu niciodată ce voi în întâlni în cale, mai bine să am instrumente pregătite pentru orice eventualitate. Caut spray deocamdată. Văd ce vine pe urmă.
Ai reacționat foarte bine .