Furia și cea mai lungă distanță alergată până acum

Furia și cea mai lungă distanță alergată până acum. Furia asta, ce să mă fac cu ea?! Când apare o simt atât de intensă că-mi face ravagii în stomac și pare că e gata gata să preia controlul asupra gândurilor și mai ales acțiunilor mele. Și cu toate astea, furia când apare la mine mă face să mă simt indestructibilă, poate de aceea și impulsul de a da cu pumnul în pereți sau a trece cu totul prin perete, cu scopul de a distruge, de a face ravagii, fără să mă gândesc la consecințele asupra propriului corp în primul rând… că restul consecțințelor nu le văd în acele momente…. Cel puțin până nu reeeeeespir adânc, expir, respir, expir.

Musai să fac un * nu am lovit pe nimeni în momentele în care furia îmi dădea târcoale.

În căutarea stării de bine m-am întâlnit de multe ori cu furia. De exemplu, pregăteam ieșiri în aer liber, în zone superbe, care știam că vor aduce o stare de bine și mie și alor mei, dar pe drum sau chiar și când ajungeam acolo, ai mei nu erau mulțumiți sau nu le plăcea. Și nu doar că nu le plăcea, se exprimau foarte clar și foarte tare că nu le place, nu vor… știi ce apărea atunci, nu?! Furia! ”Înțeleg că nu vă place, dar lăsați-mă un pic să mă bucur”… n-aveam cu cine…

Furia poate masca multe alte emoții care sunt la bază. Cum este la mine teama de a pierde controlul. Aceasta este cea mai mare frică a mea și lucrez cu ea de ceva timp. Din cauza ei mă împiedic în multe situații și furia preia controlul pe moment.

Bine bine, am aceste informații, ce fac cu ele?

Furia și cea mai lungă distanță alergată până acum

Ieri plănuisem să avem o zi liniștită. A început bine, s-a terminat prost. Pe parcursul zilei au fost momente în care am simțit cum ”furia” îmi sfâșie interiorul și nu înțelegeam de ce, de unde, cum de… Colac peste pupăză, vroiam doar să scap de furie, să o fac să iasă din mine. Să urlu sau să alerg până nu mai pot sau să beau un pahar de vin ca să mă relaxez ”forțat”….

N-am putut urla și nici alerga pentru că ploua afară, așa că a ”câștigat” paharul de vin. Deși mereu glumesc online când fac referire la mărimea paharului din care aș vrea să beau vin uneori, nu este de joacă în viața reală. Pentru că vinul nu rezolvă niciodată problema. Alcoolul în general nu rezolvă problema. Poate detensiona o stare, dar atât. Stare nu dispare și are nevoie de mine în toate capacitățile mentale și fizice pentru a o rezolva.

Am adormit cu gândul că voi ieși a doua zi la alergat și trag de mine ca să epuizez orice emoție negativă. Am adormit făcând mental traseul de alergare și gândindu-mă cum voi alerga 21 de km. Io care cel mult am alergat 11km într-o singură sesiune de alergare… Atât de tare mi-am dorit să scot furia din mine.

Și vine dimineața. Și mă trezesc obosită fizic. Și-mi doream să plouă, ca să am o scuză să nu ies la alergat. Și-mi doream să mai stau în pat.

Doar că, m-am trezit și m-am îmbrăcat pentru alergare. Am realizat că nu voi alerga 21 de km, dar mi-am propus să trec de 10 km. Și să duc furia cu mine. În liniște și pace. Într-un mod în care să nu-mi fac rău fizic trăgând de mine să alerg repede sau într-un anume stil care sigur nu-mi va pica bine.

Să îi ofer spațiu pentru a se desfășura, fără a mă răni. Să o folosec pe post de ajutor, nu energie. Am încercat în trecut asta și de fiecare dată m-a secat fizic de n-am fost bună câteva zile de nimic – o fi și asta o soluție, dar nu vreau să mai apelez la ea.

Am alergat încet. P-asta nu credea că o voi scrie vreodată. Să alerg încet pentru mine înseamnă să alerg într-un ritm mai lent, ca de drum lung. Nu e ca și la alergarea pe distanță mai scurtă, ca cea de 5km, unde îmi pot seta ca reper un ritm mai alert. Dar acum, știam că voi alerga pe distanță lungă și-mi mai doream să nu fac nici pauze cum fac uneori când ritmul este foarte ridicat și îl întrerup ca să merg la pas până-mi recapăt suflul și pot alerga iar în ritm alert.

Am alergat încet, fără nervi, fără oboseală, fără consum de energie care să mă lase fără suflu.

Și am reușit să ating recordul personal în ceea ce privește distanța alergată.

Scriu aceste rânduri fără să mă simt obosită fizic, fără să simt nevoia de a mă întinde în pat pentru restul zilei, fără să mă gândesc cu groază că mâine voi avea febră musculară (deși orice e posibil).

Țin minte și acum când mi-a scris cineva acum ceva timp că-și face griji pentru mine, că alerg mult și că nu știe dacă îmi fac bine sau nu, dacă fac asta ca să demonstrez ceva sau să lupt cu ceva. Și la momentul respectiv nu am știu cum să iau grija manifestată de persoana respectivă. Pentru că alergare poate crea dependență. Știu asta pentru că am fost foarte aproape de acel punct. Știu asta pentru că mereu alergarea mi-a oferit o senzație de bine după fiecare ieșire, la care-mi doream să revin de fiecare dată când simțeam că este prea mult pentru mine de gestionat în acel moment și nu numai (ironic cum scriu asta acum, când acum câțiva ani alegeam mâncarea cînd ceva era prea greu de gestionat… pffff).

Alergarea, pe parte de gestionare a emoțiilor și a provocărilor psihice, este doar un instrument de moment. Ajută pe moment, dar sursa, ceea ce a creat acel moment, acolo e de lucrat.

Alergarea ajută mult pe partea fizică. Și acolo mă poziționez eu de cele mai multe ori. Să fiu bine fizic pentru a putea fi bine și psihic.

Concluzie

• Sunt mândră de mine și acest nou prag atins în alergare. Sunt mândră de cum am gestionat furia apărută ieri.
• Furia nu e doar furie, ci poate masca altceva și acolo e de ”săpat” pentru a ajunge la ceea ce trebuie lucrat.

Pe partea de echipament folosit în alergare, îți recomand:

• pantofi sport – eu am aceste modele cu care jonglez, nu ies niciodată de două ori la rând cu aceeași pereche- Kalenji albastru / Kalenji bronz / Nike albi
• pantaloni de alergare – mereu voi recomanda și voi cumpăra din această colecție de la Domyos –  am aceste modele – Roz închis / Negru  / Model cu maro / Model cu verde
• tricou și bluză pentru alergare – mai ales când e temperatură scăzută afară.  Eu peste ele adaug sau nu geacă normală, în funcție de ceea ce găsesc când ies la alergat