Vise absurde. Zâmbet furat

Stăteam în fund pe marginea patului. Nici nu puteam gândi de oboseala ce-mi cuprinse corpul. M-am lăsat pe spate şi am căzut în cel mai dulce somn ce-l avusem de vreo două săptămâni. Nu, nu am visat nimic, iar somnul a durat cam o oră. Căci ghemotocul de iubire s-a mişcat în pătuţ şi eu am tresărit ca şi cum ar fi strigat după mine. În acele zile, primele zile cu el acasă, tresăream şi la un oftat mai lung al lui. Îi simţeam fiecare mişcare, fiecare suflu.

Şi totuşi, eram obosită. Visam că vei veni acasă şi vei sta cu noi. Acele gânduri îmi ofereau un pic de energie. Dar realitatea era alta. După o zi de muncă grea, mâncat, spălat, dormit este ceea ce se întâmplă în majoritatea zilelor. Şi ce-i mai grav, este că eu am acceptat această realitate.

Mă aşteptam ca tu să ştii că eu am nevoie de aceste momente, dar abia acum realizez că nu avem încă o legătură telepatică. Nu îmi poţi citi gândurile, iar eu sunt prea mândră să cer.

Vise absurde

Visez că plec de acasă. Că las tot şi mă duc să fac tot ceea ce-mi doresc. Fără a-mi face planuri. Mă duc în lume!

Visez că toată lumea din jur ştie exact ceea ce-mi doresc şi nu mai trebuie să dau explicaţii suplimentare.

Visez că vorbim despre tot ceea ce ne frământă. Că ne redescoperim aşa cum eram acum mulţi ani. Înainte de a avea copii. Abia acum realizez că este greu să faci echipă când este vorba de creşterea şi educarea copiilor. Fiecare având un model după care a crescut, fiecare având propriile concepţii legate despre ce este bine şi ce nu. Fiecare alegând să vadă în viitor sau doar pentru moment.

Visez că toate sunt bune şi frumoase. Trebuie să fim conştienţi că viaţa are şi momente gri, momente în care trebuie să depui mai mult efort pentru a reveni la acele nuanţe de roz.

Da, am multe momente în care visez cu ochii deschişi. Am momente de linişte, în care îmi fac tot felul de scenarii. Cum ar fi dacă….

Şi apoi revin la realitate, mai ales când unul dintre cei doi copii mă strigă cu patos din cealaltă cameră. „Maaaaaaaaaaami, Oana iar nu mă lasă în pace!”, „Maaaaaaaaaaami, Mihai nu se îmbracă pentru şcoală!”. Nici la baie nu pot merge, că tocmai atunci se găsesc să aibă nevoie de mine. De parcă clanţa de la baie declanşează toate nevoile lor.

Mă descurc în mare majoritate a timpului cu ei şi când nu mai pot, fac o pauză. Da, îmi permit şi nici nu cred că ar trebui să dau socoteală. Dar naiba ştie cum se face, că tot atunci vii acasă şi mă găseşti stând şi copiii liniştiţi. Ironic, nu?!

Zâmbet furat

Sunt o persoană foarte optimistă. Aleg mereu să văd altfel lucrurile, să le dau aripi, nu să le îngrop în sufletul meu. Am învăţat pe propria piele că nu e bine să ţii în tine, că este mai bine dacă scoţi totul. Depinde şi cum expui problema, tonul cu care vorbeşti, cuvintele care ies din gură.

Şi al naibii dacă nu mereu mă cenzurez. Şi mai sunt şi situaţii pe care aleg să le ignor, fiindcă nu ţin de mine să le rezolv.

Dar, este când nu mai pot. Când cuvintele ce-mi sunt adresate, îmi fură zâmbetul inimii. Iar zâmbetul îmi este înlocuit de nori ce-mi aduc ploaie în ochi.

Ce fac atunci?

Scriu cu patos pe blog, lăsând cuvintele şi gândurile să-mi iasă din gând şi din suflet. E greu să fii mamă

Sigur, rezolv situaţia şi în viaţa reală. Nimic nu amân şi nimic nu este atât de gri încât să-mi strice starea generală de spirit. Am scris aceste rânduri nu pentru tine, ci pentru mine.

Sunt ceea ce-mi doresc să fiu. Îmi recuperez zâmbetul şi culmea că acesta este cel care incomodează pe cei din jur.

Cum poţi zâmbi mereu?

Dar de ce să nu zâmbesc, nimic nu merită trăit cu tristeţe!!!