Crezi că e greu când sunt mici?

Mă refer la copii. Despre ei este vorba și despre provocările părințești. Despre acea perioadă care trece mult prea repede, acea perioadă ce nu o apreciem pe cât ar merita, când ne dorim să crească pentru a ne înțelege mai bine cu ei. Crezi că e greu când sunt mici?! Să vezi cum este când cresc!

Așa am fost și eu. Știu că nu toți părinții sunt așa. Sunt și oameni care se bucură de fiecare moment alături de bebeluș și nu se grăbesc nicăieri. Doar că, vezi tu, e cam greu să ajungi ca acei oameni. Mie mi-a fost greu, fiindcă nu știam cum să fac asta. Nu am avut un model în familie la care să mă raportez. Atunci am făcut cum am știut, cum am putut eu de bine.

Când a venit bebe în viața mea, a venit cu momente noi. Cu griji pentru fiecare zi, cu frici că nu fac ceva bine, cu neștiința ce apare la primul copil. Nu știam multe. Și îmi era frică să nu greșesc. Să îi dau să mănânce cât trebuie, să ies cu el la plimbare cât trebuie, să mă joc cu el cât trebuie, să îl îmbrac cum trebuie…

Dar nu trebuie nimic. Să fi fost acolo pentru el mereu, fără să mă gândesc la nimic. Asta ar fi fost varianta ideală.

Acum stau ca tuta și zâmbesc la pozele când era mic. Când avea mânuța cât juma din palma mea, când îl puteam lua în brațe mereu, când dormea la mine în brațe, când era doar al meu. Acum trebuie să îl impart cu lumea.

Acum, când eu vreau să fiu doar pentru el, el nu mai vrea să fie doar pentru mine. Complicat?! Așa-i cu adolescența! (10 ani!)

De câteva zile rumeg aceste gânduri, că nici nu am apucat să scriu nimic pe blog. Am fost atât de prinsă cu ai mei copii că nu am avut starea necesară pentru blog. Crezi că-i pasă cuiva?! Crezi că mă plâng sau reproșez cuiva? Mereu vor fi ei înainte oricui!

Crezi că e greu când sunt mici?

Da, aveam de-a face cu colici, nopți albe, uneori și episoade ciudate doar de el înțelese. Însă treceau. Și mereu vorbeam despre ele. Mai ales despre emoții. Mama lor de emoții!!!!!!!!!!!!! Explicam pe înțelesul lui, adaptat vârstei.

Despre cum se simte, de ce se simte așa, despre cum mă simt eu și ce am putea face. Mereu adevărul!

Acum… se lasă cu uși închise, alungat din cameră, îndepărtare treptată de mine. Și îmi vine să merg în lume (uneori m-ar trimite și el).

Știu că este cumva normal ca la un moment dat copilul să vrea să vadă mai mult. Dar nu credeam că atât de repede sau atât de dură manifestări voi găsi. Eu le mai procesez cum le procesez, dar soțul este de multe ori depășit.

Este al naibii de greu! Parcă nu aș fi făcut nimic pentru el, parcă nu aș fi fost alături de el, parcă nu mai mă vede, parcă …. crește.

E bine, că nu are cum să fie rău. Este sănătos să spui tot ce ai în minte, tot ce gândești. Eu le accept pe toate, dar nu le iau ca atare.  Într-un din tentativele de a citit cărți de parenting(d-ale cum trebuie), am găsit paragraful – ”Nu o face ca atac la persona ta. Nu este ceva personal. ” Afli aici De ce nu pot citi cărți de parenting!

Bine bine, dar cum să o dai când auzi doar reproșuri?!

Am realizat

Că este o provocare să cresc doi copii altfel decât am fost eu crescută! Cu altă mentalitate, în alte vremuri, cu alte provocări!

Și nu pentru că eu am avut experiențe groaznice – dar nici nu am avut o copilărie normală. Departe gândul de a fi normală!- conjunctura a făcut în așa fel ca mereu să văd și din alte perspective ceea ce mi se întâmplă și să merg înainte oricum ar fi de nașpa în jur.

Atunci nici nu erau atâtea tentații ca acum. Nu erau atâtea moduri în care un copil să poată fi umilit sau traumatizat. Nu se punea atât de mare accent pe dezvoltarea emoțională a copiilor- chiar dacă s-a dovedit ulterior că te ajută când devii adult. Nu puneam așa de multe întrebări, căci nu stătea nimeni să asculte un copil. Luam totul ca atare și încercam să facem ceva cât mai bun!

Mă gândesc cu groază la zilele ce mă așteaptă. Sunt pregătită pentru orice. 

Îi iubesc pe amândoi mai mult decât cred ei. Și cred că trebuie să le o arat acum și mai des. Ca să fie mereu siguri că sunt lângă ei, că îi sprijin, că îi iubesc orice ar face!

De ce am scris aceste rânduri

Ca o mărturie a acestor momente. Să pot reveni peste ani la acest articol și să trag concluzii. Jurnalele clasice nu mai sunt atât de ușor de ținut.

Și, sper ca să-i fie de folos și altcuiva!

Poza făcută în 2019- tare dragă mie!

⇓⇓⇓⇓⇓⇓⇓⇓⇓⇓

crezi ca e greu cand sunt mici

Crezi că-i greu când sunt mici?

8 Comments on “Crezi că e greu când sunt mici?”

  1. Da, este greu când sunt mici, mai ales când nu ai de unde învăța și nici cine să te învețe.Dar când sunt adolescenți (16 ani) și îți faci griji din orice, este mult mai greu.Mi se pare că nu ne bucurăm așa cum trebuie de ei când sunt mici.

    1. Au nevoie de multa atentie, mai mult pe partea fizica. Adica sa nu se raneasca si sa isi stabileasca echilibru. Asta cand sunt mici… dar cand cresc apara provocarile pe partea psihica!

  2. Draga mea e greu și când sunt mici dar parcă îi mai poți”controla”dar când sunt mai mari ..of..am exemplu în viața mea fratele și sora care sunt mult mai mici decât mine și mi povestește mama acum ..e groază…trebuie sa nu renunți și să-l înveți mereu numai de bine nu cu vorbe ci csi cu fapte,să-i fi un exemplu,vb la general!Au mei vorbeau numai de bine,ne ofereau lecții de viață dar în schimb ei se comportă ft negativ,cu țipete,lovituri etc!Și ai dreptate prea multe abuzuri se fac !

    1. Stiu ca e bine sa ai rabdare si sa te tii de ceea ce vrei sa faci pe termen lung cu copiii, adica sa te tii de educatia dorita! Dar e greu! Si obositor pe alocuri! 🙁 Dar merita efortul !

Părerea ta contează pentru mine!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.