De unde își iau copiii informațiile? Cine ar trebui să le ofere și cum ar trebui acestea prezentate? Care este impactul lor? Care este rolul meu ca părinte în această eră a informațiilor? Câteva idei de răspunsuri am în articol.
Pornisem cu alt gând atunci când am schițat în gând rândurile acestui articol.
Pornisem cu gândul de a oferi încă o dată sprijin, perspective, informații legate de abordarea discuțiilor delicate avute cu ai noștri copii.
Pornisem de la încă o dezamăgire trăită atunci când am văzut că încă se ascund sau se îmbracă altfel informațiile despre sex copiilor.
Punct și de la capăt!
Am scris cu alte ocazii despre acest subiect:
Am discutat și cu un psiholog pe această temă, iar informațiile sunt la îndemână aici – De ce e bine sa le vorbim copiilor despre subiecte sensibile? Este chiar și înregistrarea discuției purtate disponibilă în linkul de mai sus.
Schimb abordarea!
Pe vremuri erau la mare căutare revistele Bravo sau Popcorn, unde copiii găseau multe informații. Erau inspirație, erau evadare. Câte teste n-am făcut pentru a afla dacă cineva mă place sau dacă sunt sortită să devină faimoasă sau alte cele specifice adolescenței. Informații dintr-un circuit închis.
Acum sunt la modă platformele social media. Facebook, YouTube, Instagram, TikTok, Snapchat, Twitter și încă alte zeci de site-uri ce nu am fost eu curioasă să le descopăr. Dar copiii o pot face cu ușurință. Informații dintr-un circuit deschis, adaptabil după comportamentul online al utilizatorului.
Atunci, la fel ca acum, lipsesc părinții din ecuație. DE CE?
Ce învață copilul de pe YouTube? – chiar sunt curioasă de răspunsul tău la această întrebare!
Părinții trebuie să se trezească
Ar trebui să ne oprim un pic din forfota cauzată de alergatul continuu după ceva. Noi, părinții. Noi să ne oprim.
Și să înțelegem că suntem doriți, suntem exemplu, suntem importanți pentru ăla micu’ ce pare a avea nevoie doar de lucruri, jucării sau ieșiri prin nu știu ce restaurante sau locuri de joacă.
Cel mai greu lucru ce îl poți auzi când ești părinte este că tu ești de vină pentru educația copilului tău, pentru comportamentul acestuia, pentru vorbele acestuia.
Și, DA, tu și eu suntem de ”vină”!!!
Eu sunt conștientă de ceea ce fac, tu ești?!?!
Mai știu și că părinții pot fi trași la răspundere doar până într-un anumit punct pentru eșecul sau reușita copilului. Căci depinde și de acesta ce face cu ceea ce are, de la o anumită vârstă în sus.
Efectul discuțiilor avute cu ai mei copii
Despre moarte.
Au fost muuuulte întrebări. Le-am acoperit pe cele importante și am rămas că ne documentăm pentru răspunsul la alte înrebări mult prea complexe pentru cunoștința mea generală. Moartea este normală, este naturală, face parte din viața noastră. Nu ne este frică de moarte, dar asta nu înseamnă că o căutăm.
”Cum să vorbești așa?”, ”Nu mai vorbi prostii!”, ”Shimbă subiectul!”, ”Maică-ta știe ce vorbe scoți pe gură?”
Unele din replicile auzite de copii de la alți adulți din jur când aveau o întrebare pe subiectul moarte. Nici asta cică nu e bine să zici copiilor.
Că poate ce?!?! Vor învăța să accepte trecerea în neființă a celor dragi mai ușor, că știau dinainte despre ce este vorba?!?! Vor învăța să își trăiască viața și să se bucure de ea, știind că sfârșitul poate veni oricând?!
Despre hărțuire/ comportamentul altor copii
Încă mai am de lucru la acest capitol. Căci mereu apar situații. Întrebări.
Comportamentul celor din jur mă uimește și pe mine uneori, darămite un copil. Și aici, pe acest subiect, am încercat să-i explic copilului meu că suntem oameni diferiți. Copii diferiți, părinți diferiți. Copilul nu are nici o vină că nu are un părinte care să-l ghideze astfel încât să nu se comporte așa/ să nu se simtă așa. Emoțiile ne dictează cea mai mare parte din reacții, știai asta?
Despre sex nu mai zic, că am zis și scris destule!
Mai sunt și alte subiecte ce eu nu le-am discutat cu ai mei părinți când eram mică, dar acum mă adaptez pentru a le putea oferi copiilor mei contextul în care ei să poată veni să mă întrebe orice.
Nu există ”este prea mic copilul”
Există doar părinte care nu a găsit modalitatea prin care să abordeze subiectul.
Ar fi culmea să-ți zic eu cum să faci asta. Nu de alta, dar fiecare copilul este diferit și situația depinde de la familie la familie.
Copilul se poate pregăti de mic pentru astfel de discuții. Creând contexte, prezentând informații adaptate vârstei și puterii de înțelegere, creând acel mediu sigur de care psiholog Sofia Laza mi-a tot zis în live-ul despre subiecte sensibile(îl găsești în articolul de mai sus). Și chiar are dreptate.
Copilul vine altfel spre mine ca părinte dacă știe că poate aborda orice subiect cu mine. Dacă știe că va găsi deschidere în loc de judecată, dacă va găsi calm în loc de furtună. Are sens cea ce am zis?
Concluzia: Educația este responsabilitatea părinților, nu a celor din jur!
Trebuie sa stai de vorba cu el si sa ii explici anumite lucruri sau sa ii raspunzi la toate intrebarile pe care le are.Fiind in preajma altor copii aude foarte multe si este curios sa ne intrebe pe noi adultii!
O daaa… Greu sa le gasesti un echilibru si greu sa le cuprinzi in viata de zi cu zi!
Eu cred ca este bine sa-i aratam copilului inca de la varste foarte mici ca niciodata nu va gasi un prieten mai bun decat noi, parintii lui. Jocul de-a v-ati ascunselea este unul de baza in inocularea ideii ca noi, parintii, suntem langa ei chiar si atunci cand nu ne vad.
Foarte frumos spus si sunt total de acord. Daca suntem disponibili si deschisi ca parinti pentru ai nostri copii, se vor vedea rezultatele cand va fi nevoie mai multa de ele!
Adevărul este că trebuie să stai cu copilul de vorbă pe toate temele ,pe înțelesul lor ca sigur vor înțelege.
Asa este! : ) Depinde de noi ca parinti sa le oferim copiilor bazele pentru mai tarziu!