Țin minte și acum când i-am zis Ioanei că alergarea în pădure este următoarea pe lista mea de încercat. Se întâmpla anul trecut și de atunci am reușit să fac acest lucru, înainte de competiția la care am participat sâmbătă.
Mi-am dorit să fac și asta. Și am verbalizat această dorință până când am ajuns să alerg anul acesta în pădurea din Băile Felix împreună cu alte femei faine. De două ori am fost cu ele și a fost minunat, pe pista cu zgură (sper să nu-i pocesc numele).
Alerg.
Mult.
Îmi place.
Cele mai recente gânduri despre alergare le-am așternut în acest material – Cum a fost să alerg în fiecare zi, timp de 7 zile
Apoi a venit invitația Ioanei de a alerga împreună…. în pădure…. în cadrul unei competiții….. în alt oraș.
“ZF Forest Race Marghita” este o competiție de alergare pe traseu accidentat, cu grad de dificultate medie. Locul desfășurării competiției este pădurea foioasă de pe lângă Marghita.
Distanța de 10,4 km am zis că este acceptabilă. Mai alergasem pe această distanță, în ritmul meu, prin oraș sau pe pista special amenjată pentru alergare.
Alergarea în pădure, în timpul unei competiții…
… este cu totul altă mâncare de pește.
Când am ajuns la destinație mi s-a făcut inima cât un purice. Aveam emoții, și creșteau în intensitate. Nu pentru traseu sau că e competiție, ci pentru că erau enorm de mulți participanți. Mă simțeam mică și îmi doream să fiu invizibilă.
Cu toate că atmosfera era minunată, energie din belșug, organizare genială a competiției, o aveam și pe Ioana alături, eu tot eram în afara zonei mele de confort. De la persoana ce nu făcea deloc mișcare, la persoana ce alerga 1 km cu chiu cu vai, la persoana ce încerca marea cu sarea anul trecut la Oradea NightRun pe o distanță de aproape 5 km, la persoana ce a ales alergarea în pădure pe o distanță de 10+ km…. e cale lungă.
Motivul pentru care scriu astfel despre această situație este senzația de la linia de sosire.
Alergarea în pădure a fost senzațională. Și a naibii de grea. Dealuri greu de urcat în alergare, pante greu de coborât în alergare, aer cald greu de respirat în alergare. Starea mea de spirit era următoarea: Concurez cu mine, nu cu ceilalți alergători.
”Don’t let your mind bully your body!”
Acest mesaj îl am gravat pe brățara ce o port la mână. La acest mesaj mă gândeam în timpul alergării. Deoarece fizic nu dădeam semne de oboseală sau de atât de mare dificultate pe cât îmi transmitea mintea. Nu am tras de mine ca să scot timp bun sau un loc fruntaș. Nu am alergat cum aș putea de bine. De fapt, nici nu știu cât de bine aș putea alerga în astfel de condiții. Am alergat. M-am bucurat enorm de mult de pădure. De liniștea pădurii și de frumusețea peisajelor văzute. În 10 km am avut ce vedea.
La final m-am surprins într-o stare nouă.
Când m-am apropiat de linia de sosire era multă lume adunată și organizatorii felicitau fiecare finalist. A urmat un moment de ținut minte când am trecut linia și am fost întâmpinată cu medalia pentru participare. Oamenii aplaudau, se bucurau, păreau sinceri.
Nu m-am putut uita la nimeni. Nu-mi puteam ridica privirea din pământ. Mă forțam să zâmbesc, dar cred că mai repede păream crispată. Doream să fiu undeva în spatele oamenilor. Să nu fiu văzută. Așa că am făcut tot posibilul să mă strecor prin mulțime până unde era liber și am putut respira ”liniștită” după alergare în pădure.
Mă frământă și acum momentul de atunci. Deoarece mă consider o persoană sociabilă, deschisă. Îmi face plăcere să vorbesc cu oamenii, chiar dacă acești sunt noi. Contactul vizual fiind primul instrument pentru stabilirea unei potențiale discuții. Sau pentru un schimb de energie.
Intensitatea emoției de atunci mă urmărește și acum.
Este una când postez în social media că alerg și sunt mândră de mine și de reușitele mele, și este altfel când am în fața mea persoane care mă văd cu totul, care îmi văd efortul sau strădania, care nu mă cunosc și nu știu de ce am ales să alerg acolo sau ce m-a determinat să alerg. Într-un fel mă bucur că am descoperit asta acum, deoarece așa știu la ce am de lucrat.
În ianuarie scriam: Poate suna a laudă, când știu că sunt numeroase persoane cărora le generez frustrare atunci când postez pe social media că am fost la alergat. Pun poze, pun gânduri, pun ”dovada” alergării. Și nu e laudă pentru cei din jur, nu o fac ca să mă laud în fața celor din jurul meu, ci în fața mea. Mă laud mie! Dar nu e laudă. Ci e mândrie. Că sunt mândră de mine și aceasta este emoția ce vreau să o împărtășesc. Asta ca să și răspund la o întrebare în avans: Ce tot postezi că ai fost la alergat? – Întrebări despre alergare
Acum, încă îmi caut răspunsuri la emoția trăită la linia de sosire după alergare în pădure.
Poate mă ajuți tu să înțeleg mai bine.
UPDATE
Primul val de calm a venit în momentul în care am citit comentariul lăsat de Dana la acest articol. Al doilea a venit după ce am vorbit cu Sofia.
Emoția și nedumerirea vis-a-vis de aceasta a venit ca urmare a reacției mele diferite față tiparele societății. Am reacționat diferit la finalul cursei, dar asta nu înseamnă că este ceva în neregulă cu mine. Sau cu oricine altcineva care are altfel de reacție. Probabil aș fi fost mai calmă dacă aș fi avut modele de reacții, altele decât bucuria de după competiție împărtășită cu publicul.
Ce voi ține minte pe viitor este că eu nu sunt atletă de competiție. Scopul meu cu alergarea nu este câștigarea unui loc sau scoaterea unui timp anume, ci alergarea în sine și #PauzaPrinMișcare realizată. Scopul meu este să fiu într-o stare mai bună după fiecare alergare. Și sunt. Doar că voi avea momente diferite mereu în ceea ce privește manifestarea acestei stări de după mișcare în public.
Felicitari pentru realizarile tale,esti o luptatoare,bravo.
Felicitări! Și mie îmi place sa alerg, după ce duc fetița la scoala.
Felicitări pentru ambiție și voința pe care o ai!
Urmăritorul din umbra ! Ai o voință de fier , mi-aș dori să am ambiția ta in a face mai multă mișcare dar și cu alimentația.
Felicitari ! Te urmaresc cu drag ! Tare mult mi-as dori sa am vointa ta !
Multumesc mult și pentru urare si pentru aprecierea ”muncii” prezentate aici.
Pic cu pic se adună și voința. Poate nu vă motivează acest gând, însă pas cu pas ajung mai departe și mai departe și mai departe.
Draga mea, sunt atât de mândra de tine!!!
Nu puteam sa încep altfel.
Din experiența personală, știu cât de bine ajungi să te conectezi cu tine atunci când alergi… toată atenția este asupra ta, asupra gândurilor tale, asupra tentației de a renunța și bucuria pentru încă 1 km parcurs… ești practic antrenorul tău, în lupta ta…
… după o ședința de terapie în pădure, tu cu tine “la bine și la greu”, atunci când treci linia de sosire, câștigi lupta pe care ai dus-o, și e ăsta MOMENTUL TĂU!
Consider ca e firesc ca la sfârșit să fi mai conectat cu tine decât cu orice se întâmplă în jurul tău
Sunt tare fericită pentru ce ai trăit!
Pfoai Dana…. ți-am și zis, dar scriu și aici cât de bine mi-a făcut comentariul tău! Pentru că ai mare dreptate cu ceea ce ai scris. ÎȚI MULȚUMESC ENORM pentru TOT! 😉
Felicitări pentru ambiția ta.
Multumesc mult!